Cumva, pe marginea patului, întins, stând parcă gata-gata să plece, îşi pregătea printre off-uri şi lacrimi ieşirea de pe scena vieţii, o scenă pe care a interpretat un rol simplu, de Om, un rol fără de care piesa n-ar fi avut cum să se desfăşoare, fără de care alţii, poate cu roluri mai importante, n-ar fi putut nici ei să joace, să se afirme. Desigur, toţi spectatorii, unii veniţi de curiozitate ori critică, mult mai numeroşi decât cei care l-au susţinut o viaţă întreagă şi care aşteptau cu nodul în gât, priveau acele lacrimi, ultime de altfel, ce se prelingeau din ochii ce tocmai pierduseră conexiunea cu lumina, şi, care lăsaseră pentru scurtă perioadă doar urechilor să audă ultimele vorbe ale unei lumi ce deja devenea o străinătate.
Cuvintele cărţii deja deveniseră mult prea grele chiar şi pentru cel ce le citea, şi altfel cum, pentru că ochi-ţi fug dintre rânduri spre cel care, aflat în durerea tăişului de sabie ce desface sufletul de trup, îşi lasă capul spre uşa ce a rămas deschisă. Şi atunci, parcă prin toate cotloanele minţii şi cămările sufletului, se revarsă cuvintele ce zic „care desfătare lumească este lipsită de întristare? Care mărire stă pe pământ neschimbată? Toate sunt mai neputincioase decât umbra, toate mai înşelătoare decât visurile; o clipă numai, şi pe toate acestea moartea le primeşte.” Şi iar, „vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute.”
Da, la un moment dat, văzând aceste lucruri, te poţi gândi că lumea întreagă, universul chiar, e un mormânt, că toţi cei ce trec prin uşa aceea rămasă deschisă încă de la începuturi, se duc, şi doar atât.
În sâmbăta Floriilor se face pomenirea lui Lazăr, cel care, după patru zile de la moartea trupească (intrat în putrefacţie) este scos afară, pe aceeaşi uşă prin care intrase. Nu mă opresc acum şi aici la dimensiunea momentului, cine doreşte, poate citi capitolul XI din evanghelia lui Ioan care-i superb, ci aş vrea să mă opresc, fie doar şi pentru câteva rânduri, la starea de mormânt. Fericitul Augustin are o explicaţie frumoasă a celor patru zile de îngropare în care s-a aflat Lazăr, spunând că „ziua întâi este dulceaţa păcatului, ziua a doua este învoirea conştiinţei la păcat, ziua a treia este săvârşirea păcatului şi ziua a patra este deprinderea omului cu păcatul.”
Poate nu degeaba am forţat un pic nota şi am asemănat lumea cu un mormânt, pentru că vrem-nu vrem, cele patru zile de mai sus ne sunt cunoscute încă de vii, considerând că celelalte ziele (a cincea, a şasea...) sunt asemănătoare celei de-a patra zi, cu menţiunea că, cel/cei care cred, aşteaptă o strigare ce e menită să-i scoată din legătura morţii.
Când vezi oameni trecând prin uşa aceea, şi nu odată, când le vezi lacrimile ce parcă adună-n ele ultima suferinţă dintr-o lume ce se strică încet-încet, involuntar te întrebi când vei trece dincolo, cum vei trece, în ce stare te vei afla, şi, mai mult, dacă în starea aceea poţi pleca având în minte şi-n suflet cuvintele lui Hristos, spuse tot înaintea învierii lui Lazăr, când, vorbind despre înviere a zis: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”.
Cineva dintre apropiaţi m-a întrebat la un moment dat (cu lacrimi jucând în ochi), „gata, atât este omul?” Şi mi-am adus aminte, ca şi odinioară proorocul, că „eu sunt pământ şi cenuşă; şi (că) iarăşi m-am uitat în morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul... .”
. 
