De dimineaţă, înainte de a pleca spre treburi, am dat o fugă prin grădină pentru a cerceta maturitatea toamnei în trecerea-i spre iarna ce o aşteaptă să-şi dea duhul, în predarea unei ştafete ce arde pâlpâind în ritmul respiraţiilor naturii ce-şi poartă viaţa pe umerii gârboviţi ai veacurilor neştiute.
Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă. Un mozaic de culori ce se schimbă murind şi reînviind, îmbracă câmpurile, dealurile, munţii, grădinile. În primii paşi făcuţi prin iarba udă a dimineţii mă gândeam la cuvintele psalmistului ce zice că „omul e ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori”.
O paletă de culori vii ce prevestesc moartea. Aşa arătau de dimineaţă multe din plantele şi pomii ce în urmă cu două luni radiau de verde revărsându-şi roada lor cu prisosinţă. Câte o frunză îngălbenită pica tristă spre covorul de iarbă palidă, tristă şi ea parcă de sosirea unui musafir lipsit de viaţă. N-ai cum să nu te gândeşti în acele momente că într-adevăr „cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta (de aici) este umbră şi vis.” Zice Scriptura că „tot trupul ca o haină se învecheşte, ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar; aşa este rodul trupului şi al sângelui: unul moare şi altul se naşte”
Şi poate că n-aş fi scris un rând astăzi dacă la un moment dat, ridicând ochii spre unul din copacii grădinii n-aş fi văzut un lucru minunat. Undeva printre ramurile ţepoase ale unui salcâm, străjuit de cuibul unor coţofene gălăgioase şi luminat de razele plăpânde ale soarelui de dimineaţă strălucea un ghemotoc de flori ce sfidau timpul în curgerea lui impasibilă.
Flori de salcâm la jumătatea toamnei. Contrastul albului pur lângă frunzele galbene ce abia se mai aninau pe crengile arse de soare îmi mângâiau ochii ce se roteau căutând să surprindă acel pastel de culori al toamnei ce a zăbovit şi în grădina mea.
Doar ce a trecut prânzul şi am trecut prin grădină. Buchetul stingher al florilor de salcâm îşi plângea scurta viaţă în bătaia lină a vântului. Petalele moarte se scuturau din florile încă vii. Prea scurtă viaţa lor. Şi mă gândeam că într-adevăr, cu o floare nu se face primăvară. Veni-va timpul lor când odihna din moartea iernării le va da puterea reînvierii. Atunci toate se vor umple din nou de bucurie în strălucirea lumini care anunţă o viaţă nouă.
Păşesc spre ale mele aducându-mi aminte de nişte versuri tulburătoare ce zic „Nu cerceta aceste legi, Că eşti nebun când le-nţelegi! Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea! Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea!”
Dincolo de zbuciumul inestetic al omenirii natura îşi trăieşte propria viaţă, murind în culorile prezentului spre a reînvia în culorile nădejdii ce îmbracă cu lumină caldă un viitor la care oamenii nu vor să mai privească.
)
. 
