Un articol ce merita citit. Poate fi usor greoi pe alocuri, insa trebuie aruncata o privire macar si in graba!
Postasem link-ul insa acesta se pierde... articolele raman. Le voi posta in mai multe parti pentru ca este destul de mare.
Dar putem oare spune, atunci când un copil nu este bine, că el este bolnav din cauza trecutului părinţilor? Si ce este boala? Fiindcă, în realitate, copilul nu este „bolnav", el încearcă doar să ne vorbească, să ne spună ceva prin propriul lui corp. Corpul este limbaj, funcţionarea corpului este limbaj, iar copilul este primul psihoterapeut al părinţilor lui, deoarece este fuzional.Aceasta este natura lui, în primul rând din punct de vedere biologic, apoi emoţional şi afectiv; iar prin anumite disfuncţii sau tulburări ale stării de sănătate, copilul vorbeşte despre starea de armonie dintre mama şi tatăl lui, în măsura în care aceştia se proiectează în el. Fenomenul proiectării părinţilor în copilul lor are loc la fel de bine când este vorba despre un copil „din acelaşi sânge" sau despre un copil adoptiv; pentru că este vorba despre o relaţie simbolică, o relaţie de limbaj: copilul exprimă ceea ce părinţii lui închid în ei şi nu pot exprima. De multe ori, copilul se exprimă printr-o stare proastă, dar o poate face şi printr-o stare extraordinară de sănătate. Copilul aduce la lumină ceea ce se petrece în inconştientul părinţilor, ceea ce aceştia nu ştiu, ceea ce ignoră în legătură cu ei înşişi. Iată de ce venirea pe lume a unui copil presupune întotdeauna să îţi pui întrebări, uneori la modul dureros. Zămislirea unui copil nu este doar o naştere trupească, ci şi o naştere simbolică, o naştere de limbaj.
În ceea ce mă priveşte, întotdeauna am considerat că rolul psihanalistului nu se reduce la organizarea curelor şi nici la acumularea egoistă a unei ştiinţe, ci se deschide, pornind de la experienţa suferinţei umane, dincolo de cabinet şi de concepte, către activităţile lui sociale şi publice, către intervenţiile psihanalistului din viaţa de zi cu zi. Cuvântul şi scrisul psihanalistului trebuie să se adreseze în primul rând celor care se confruntă cu viaţa reală. Intervenţiile sale trebuie să îi trezească pe adulţi, să îi determine să caute atitudinea corectă în faţa problemelor propriilor copii. Această atitudine — dinamică, flexibilă, vie, mereu trează, gata să asculte, gata să dea glas adevărului —, odată adoptată, poate preveni tulburările, poate canaliza comunicarea simbolică către creativitate şi dezvoltare, şi nu înspre impasuri. Şi este mai bine să previi decât să vindeci.
Atunci când părinţii ştiu ce le aduce propriul copil din punct de vedere simbolic, când îl simt cum funcţionează în cadrul familiei sau în compania celorlalţi copii, ei vor fi mult mai tentaţi să îi acorde locul care i se cuvine în funcţie de propria lui dinamică, să îi respecte drepturile şi libertatea.
Într-un anume sens, adulţii reprezintă ordinea, copiii, dezordinea, însă, pentru copil, ordinea este ceva care se schimbă în fiecare zi! în timp ce dezordinea se află mereu în acelaşi loc! Pentru copil, ordinea este faptul că viaţa deplasează mereu toate lucrurile; copilul face dezordine în jurul lui pentru că totul se schimbă tot timpul. Copilul e asemeni mareelor din jurul stâncilor: pietricele noi, scoici noi, totul se schimbă în fiecare zi din cauza mareelor! Dimpotrivă, ordinea adulţilor este destinată comodităţii. Există lucruri care se repetă deoarece organismul nostru funcţionează repetitiv: mâncăm în fiecare zi, apoi eliminăm, în timp ce corpul nostru rămâne, el alternează starea de veghe cu starea de somn şi are nevoie să fie îmbrăcat în fiecare zi. Există, prin urmare, o anumită ordine care slujeşte nevoilor corpului. Insă, aşa cum îl percepe copilul, jocul dorinţei vii este tot timpul nou, viaţa se reînnoieşte mereu. Iar viaţa este un joc care, într-o zi, în plin joc, se opreşte prin moarte. >
(Pag. 20-21)
Sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Francoise_Dolto_Dificultatea.htm
