Aţi trecut vreodată pe un pod suspendat? Dar pe o punte legată doar la capete, în timp ce pluteşte peste un hău? Ori măcar pe o punte improvizată peste un curs de apă? Să mai întreb dacă aţi trecut peste vreo mlaştină ori peste vreo baltă sărind ici colo, din piatră în piatră ori poate din buştean în buştean, spre a ajunge la celălalt mal fără evenimente nedorite? Cam multe întrebări, ştiu, cam multe, deşi, ideea ar fi aceeaşi, anume că sunt momente când, în calea vieţii, eşti nevoit să parcurgi şi porţiuni de drum pe care nu te poţi bizui prea mult pe infrastructura solidă cu care erai obişnuit, când, rămâi doar în echilibrul propriei voinţe şi putinţe, ori, cum spun oamenii de la ţară, doar în mâna Celui de sus, fără sprijinul celor din jur.
Cumva, aceste punţi neconvenţionale sunt asemenea punctelor de suspensie, le găseşti când te aştepţi mai puţin, te lasă în aer ori în suspans, ca şi cum ai fi mereu pregătit pentru un salt mare, intuind ce urmează dincolo numai din experienţa vieţii.
Sunt momente când în viaţă, omeneşte vorbind, trebuie să mergi singur, dar, sunt şi momente în care ai nevoie de ajutorul celor din jur, şi nu mă refer la familie, ci la prieteni. E foarte adevărat , unii, în trecerea lor prin viaţă abuzează de această lucrare a prieteniei, cerând mereu fără să ofere, de multe ori, ca şi cum ar avea dreptul,chiar impunând. Solomon înţeleptul, cu privire la această stare, spunea aşa: „pune rar piciorul în casa prietenului tău, ca nu cumva să se sature de tine şi să te urască.” E foarte adevărat că uneori/deseori starea materială poate lămuri ori risipi prietenia, căci abia atunci poţi vedea cine-ţi este prieten, numai în momentul în care, aflat pe puntea punctelor de suspensie, primeşti o mână de ajutor pentru a ajunge la drumul drept. Şi aici mai zic că, odată ajuns la drum bun, să nu te abaţi, să nu o iei iar aiurea, tot pe drumuri desfundate, cerând mereu şi mereu ajutor, căci vei scârbi pe cel ce şi-a întins mâna spre tine cu drag.
Ce faci când, pentru trecerea anumitor punţi, eşti pus în situaţia de a apela la prietenii tăi care sunt în anumite funcţii, fie că-s în acelaşi domeniu cu tine, fie în alte domenii? Desigur, vorbesc de ajutorul care nu iese nici din limitele legii şi nici din cele ale moralei, deşi, din exces de zel, pentru a da bine în ochii celor mai mari ca ei, pot pune condiţii şi condiţii, anulând în acest fel partea de legătură simţită, făcând posibilă trecerea punţii în siguranţă, dar făcând în aşa fel să pierzi ultimul tren aflat pe celălalt mal, cel fără de care nu poţi continua drumul început decât luând-o pe jos, muncind dublu, cu triple eforturi. Zice Mântuitorul aşa: „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei ...de acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni ... Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu.”
Nu mi-a rămas până acum nici o punte netrecută, chit că uneori echilibrul mi-a fost pus bine la încercare, asta în condiţiile în care nu-mi este frică nici de înălţime, nici de apă mare. M-am obişnuit şi cu punctele de suspensie, din ce în ce mai des folosite, căci, uneori întrebările rămân fără răspuns, iar răspunsurile, când le primeşti, te lasă fără grai, rupând firul poveştii, transformând frumosul, firescul, într-o incertitudine pe care nici măcar câteva puncte de suspensie nu o mai pot explica.
Ar mai fi o soluţie, pentru evitarea punţilor zic, zborul, chit că acest lucru nu se poate întâmpla decât atunci când aripile (mintea şi sufletul) sunt îndeajuns de puternice pentru a tăia văzduhul şi ploaia punctelor de suspensie... .
. 
